Colivie

casa mi s-a transformat peste noapte
într-o colivie
în care abia mai pot respira,
însă
mie nu mi-au crescut aripi
deși mi ar fi plăcut.
ba chiar am încercat și să zbor
de fiecare dată,
când se deschidea o ușă
sau o fereastră,
într-un moment
neașteptat
când sentimentul de suprasaturație
se trezea,
cu o furie fără margini,
nemaicontând  nimic altceva
decât aceea stare de egoism
ce parcă mă elibera. 

...tot de atâtea ori
am căzut,
ca și cum ceva mă trăgea înapoi
în jos…

cad în continuare
pare un gol imens,
întunecos,
mă lovesc de stâncile absurdului,
am răni multiple,
dar nu plâng…
îmi închid încet ochii
și aștept
să ajung dincolo de azi.

                                           11.Februarie.2020

În așteptare

coasta gândului meu

mâncată de ură

mi s-a vindecat în clipa,

când am văzut lumina din ochii tăi

și am început să te iubesc

fără frica cuvintelor

de liniștea nopții,

uneori

adormită sub umbra unui sărut

în așteptare.

                                                           6.Februarie.2020

  

Cel care într-o zi nu va mai fi

luna e o minge de lumină

rostogolindu-se

prin iarba nopții,

după care aleargă copilul

pierdut

de cel căruia i se zbate regretul

în palmele sufletului...

prea devreme

a ajuns în acel prag

de unde își mai vede părinții

doar în fotografii înrămate

sau dintr-un album prăfuit

răsfoit din când în când duminica...

luna e o minge de lumină

după care plânge copilul

găsit

de cel care într-o zi

nu va mai fi.

                                                      4.Februarie.2020