Tâmpele ostenite



Luna îmi bate timidă în geam
căci, vrea să pătrundă în odaia
mea, cu pereţi verzui şi bătrâni.
Iar, un suspin de dor, evadează
de pe buzele mele, pe spinarea
unei clipe efemere tocmai, când
mii de gânduri se luptă în mintea mea.

Apoi, pe neaşteptate condeiul dintre
degetele mele, atinge albul hârtiei cu
vârful său şi, se nasc cuvinte scrise...
Îmi simt tâmpele atât de ostenite şi,
încerc să adorm ascultând în surdină,
,,für Elise Beethoven” căci, voi porni
iarăşi, pe drumul necunoscut al vieții,
când ziua de mâine, îşi va deschide ochii.

Iar, fiecare pas de al meu, va lăsa
o urmă de amintire în urma mea.
Voi merge spre Nirvana, lăsându-mă
ghidată, de către mână Dumnezeului.


23.Februarie.2011