s-au stins luminile...
și ascult
vocile din pereții odăii...
vorbind
despre fetița cu ochii căprui,
ce s-a rătăcit
pe un drum spre nicăieri...
nimeni nu i-a auzit
vreodată
pașii ce îi răsunau a strigăt
de singurătate,
sau lacrima din spatele
unui surâs...
avea doar amintiri,
despre căldura palmei,
a bunicii,
mângâind-o pe frunte
când
îi spunea povești,
seara
la gura sobei
într-o casă mică veche
de pământ,
sub o lampă
cu petrol.
îi plăcea să construiască
castele
din vise.
își dorea să ajungă
un Om mare.
dar universul ei,
plăpând
s-a transformat în ceață
într-o zi.
i-au rămas gândurile
legate
într-un colier
de tăcere.
26.Iulie.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu