Mă iartă

cu o mână de fier parcă

mă trage de câte un fir de păr

oboseala,

încât am impresia că mi se deschide în două

cutia craniană

și gândurile împrăștindu-mi-se pe scările disperării,

până într-un punct negru.

...simțindu-mi pleoapele grele ca două bile

de plumb.

nici nu mai știu

în ce zi

mă aflu...

 iar timpul a devenit un cleptoman fără margini.

nopțile

în care dorm

sunt tot mai scurte...

 trecând de pragul nebuniei,

încerc

să evadez

prin gura ceștii mari de cafea

fără zahăr...

să caut liniștea într-o moară de vânt,

unde

sub buricul luminii,

se ascund

fluturii.

dar tu,

iubitule, mă iartă că nu-ți mai scriu

poeme

de iubire.

                                              17.Iulie.2019