Uneori,
Timpul ne duce pe umeri
în călătoria spre nemurire
sau pe scări, în sus,
cât mai aproape de vise
sau chiar de stele,
fără să ne ceară ceva în schimb,
cu toate sentimentele noastre, înghesuite
într-o valiză neagră, furată instinctiv
la naștere,
din debaraua Hazardului
și pe care o cărăm după noi,
legată de gleznă...
Iar, noi uneori,
îl coborâm și îl îngropăm în groapa comună
a Amintirilor anonime,
îi cerem chiar și răsplată pentru acest lucru
sau îl supunem la niște compromisuri dure
și apoi,
la capătul drumului se aude un ecou stins:
-Tot ceea ce suntem -
douăzeci și unu grame de cer.
3 Ianuarie 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu