Sarcasmul

în traficul anotimpurilor,

mă scutură

sentimentele

cu brutalitate de pe ele

(ca și cum aș fi o scamă)

și fug

prin ploaie,

vânt,

căderi de lumină,

răsărit de umbre...

izbindu-mă de asfalt

sau de ziduri...

nu mai simt...

nu mai aud...

nu mai văd...

respirația mi-a devenit un reflex

pur și simplu

de-a trăi,

spre disperarea morții,

ce așteaptă să mă prindă

șezând pe cadranul

unui ceas

din colțul străzii,

mestecând printre dinți

niște secunde...

prelungindu-și viața sarcasmul.

                               22.Septembrie.2019-ora:01:13